Se spune ca parintii nu ti alegi. Sunt de acord, dar, chiar daca nu îi alegem, putem sa facem în asa fel încât sa fie asa cum ne dorim, atâta timp cât suntem constienti ca si noi trebuie sa reflectam ceea ce ei doresc. Orice parinte îi doreste binele copilului sau. Sunt mult prea putini cei care nu doresc asta asa ca, minoritatea se supune majoritatii.La fel ca orice altceva în viata si parintii sunt categorisiti de catre copii, în functie de vârsta la care acestia se afla.
Când te nasti, parintii sunt totul pentru tine, sunt cuibul, siguranta, iubirea, sunt” acasa”, sunt viata.Pe parcurs, devin profesori ce predau lectii de viata, începând cu” cei 7 ani de acasa”, desi timpul e relativ scurt.În cei 7 ani înveti sa mergi, sa vorbesti sa manânci singur sa nu mai faci în scutec si mergi la scoala, devenind astfel o mica parte din societate, interactionând cu oamenii. Dar asta este ceva primar, iar comportamentul se schimba de la an la an, pe masura ce devenim adolescenti. Adolescenta e faza cea mai grea din viata unui om si, implicit si din viata parintilor acestuia. Nu o sa ramân la generalitati, ci o sa dau un exemplu concret-pe mine.De mica am fost un copil hiperactiv si relativ baietoasa. Nu vroiam papusi ci masini, nu vroiam sa am un oracol/jurnal ci sa joc fotbal cu baietii pe strada. Nu mi-a fost frica niciodata de catarat în copaci [de parca eram o mica maimutica] sau de batai cu baietii, din contra, daca ma bateam cu verisorii sau cu amicii mei, daca ma lovea careva, pe lânga ca dadeam înapoi, primea si de la parintii lui bataie pentru ca a lovit o fetita J).Pe parcursul claselor 5-8 am dezvoltat o pasiune pentru rock vizibila prin haine doar negre si cât mai largi, machiaj excesiv, evident negru. Toate acestea în contrast cu personalitatea mea care a ramas mereu cea a unei fete jucause, îndragostita de poezii, de literatura, filme bune si muzica zgomotoasa, dar buna [metallica, limp bizkit etc].Ai mei saracii erau terorizati de atâta negru, mama cumpara orice haina vroiam, doar sa nu fie neagra, deci clar nu vroiam.
Apoi a început liceul si vacanta de Paste din clasa a 9-a m-a schimbat oarecum radical. Am plecat în Grecia unde am vazut o alta lume, o alta cultura, un alt stil de viata si un simt al culorii extraordinar. Asa am început sa port culori, sa port haine subtiri si sa port PRIMA mea fusta. Mama era toata plânsa de bucurie când am revenit în tara si lucrurile au mers ok pentru o vreme. Apoi au aparut tot mai multe conflicte.Eu vreau sa stau afara prea târziu, ea spune ca sunt prea mica.În alte situatii îmi spune ca sunt fata mare si trebuie sa vad lucrurile cu alti ochi, asa ceva baga orice copil în ceata. Clasele 9-11 au fost un dezastru. Absente, fuga de acasa, comportament urât fata de parinti, nerespectarea orarului impus pentru iesit afara, parca doar ca sa le fac în ciuda. Am început sa iau atitudine, sa raspund urât si sa arat o rebeliciune inimaginabila în ochii alor mei, un comportament pentru care mama a spus ca nu îsi mai recunoaste copilul.
Într-o zi am stat în povesti cu tata, un om foarte calm si cinstit. Mi-a explicat cum sa fac sa fie bine cu mama în asa fel încât sa am libertatea pe care o vreau. Niste reguli au fost stabilite de comun acord deoarece am simtit ca cineva ma intelege-tata. Astfel, când se punea de o cearta aveam 2 optiuni: sau plecam din încapere ca sa evit cearta, sau stateam si faceam tot posibilul sa nu ma cert, sa nu tip, sa nu fie scandal. Am început sa judec lucrurile, sa pun în balanta spusele mamei si ale mele, sa dau contra-argumente. Situatia în ochii lui tata era, de cele mai multe ori favorabila mie, tocmai pentru ca am dobândit rabdare [cruciala!]. Astfel mama” pierdea teritoriu” asa ca tata i-a explicat si ei ce îmi explicase si mie. Lucrurile s-au îmbunatati pe zi ce trece tot mai mult. Am devenit amândoua mai calme, mai deschise. Acum nu ne judecam una pe alta ci ne ascultam, ne dam sfaturi reciproc. Am toata libertatea din lume, dar m-am plictisit de ea. Nu îmi mai arde de cluburi seara de seara si de stricat de bani în prostie. Nu îmi mai arde de betii si chefuri dezlantuite. Acum am ramas tot cu cartile, vesnica mea literatura. Am ramas cu scrisul si iesitul cu cortul în natura. Am ramas cu voluntariatul si cu dragostea.Cu prietenii cu care stau în povesti, la o cafeluta. Înca ies cu ai mei.Cu cortul, sau doar asa, o zi la iarba verde.Ma distrez cu mama de minune, râdem din orice prostie, ne bronzam, bârfim, chestii” de fete”.Cu tata joc table [ma bate aproape mereu, dar nu ma supar]. Am ajuns sa apreciez si sa vad ca e bine sa ai parte de liniste în familie, de o dupamiaza cu ai tai, petrecuta afara din oras. Pot sa ma distrez cu ei, sa ne relaxam, dar sa ies în oras dupa aceea daca vreau. Pot sa spun” mama, tata, vine alex la noi si o sa stea o luna, dupa care eu plec eu el la Brasov si la mare. Ok?” si ei sa spuna” Ok!”
Ar fi mult de spus despre parinti, dar ca o concluzie, ca o remarca, ei sunt cei carora le poti cere mereu ajutorul-nu o sa te refuze. Le poti cere orice, dar nu dragoste. Dragostea e neconditionata, nemarginita, aratata prin sacrificiile pe care le fac pentru tine. Ia ceva timp sa ajungi la spusele mele. Mie mi-a luat 7 ani, dar acum ma bucur de ei, ma bucur ca spun cu drag” Eu ma duc ACASA.”
